Si cred totusi ca nu a fost o lectie ci o poveste bine spusa pe care sufletul meu a memorat-o si a pastrat-o pana acum...
Zburam in fiecare luni dimineata privind cum Soarele sta adormit pe cer lipit de norii cei jucausi, niciodata nu putea sa intampine saptamana cu energie pentru ca noptile de duminica erau prea lungi si prea intunecoase. Seara de luni era cea mai linistita dintre toate, parcurile erau goale si strazile pustii, mai tarziu am aflat ca oamenii adormeau imediat ce veneau de la serviciu ca sa fie pregatiti pentru ziua de marti...
Marti era pentru mine o zi speciala si " marti" era cuvantul meu preferat. Privind de la inaltime, oamenii pareau niste furnici alergand spre birourile aglomerate. In fiecare marti oamenii isi zambeau. Seara, totul se transforma intr-o poveste medievala, oamenii ieseau sa se plimbe de'a lungul bulevardului luat cu asalt de simfoniile pasarilor. Eu ma consideram fericita doar privindu-i.
Miercuri nu incepea niciodata bine... ma dureau aripile de la atata zbor, iar pe fata oamenilor se citea o pace prevestitoare de nenorociri. Serile de miercuri erau neinteles de agitate... Oamenii mergeau teleghidati si semanau cu niste roboti lipsiti de sentimente si trairi.Miercuri, oamenii si aripile mele frante imi provocau un adevarat dezgust. Dar era prima zi din saptamana cand te puteam privi de aproape si asta ma multumea indeajuns incat sa fiu fericita desi stiam ce avea sa urmeze...
Joi incepea haosul... haosul prevestit de zilele de miercuri. Oamenii plangeau, sufereau, uitau sa iubeasca. Eu priveam totul de sus si in fiecare joi la ora 15:00 o lacrima cadea pe ziarul celui mai fericit om din acele zile de joi... mereu acelasi, mereu tu. Nu intelegeam pe atunci de ce tu nu erai trist ca ceilalti, de ce nu sufereai, de ce nu erai nelinistit... de ce nu participai la haosul zilei. Nu intelegeam de ce lacrimile mele de pasare se napusteau doar asupra ziarului tau vechi pe care il citeai cu atata lipsa de interes. Seara era liniste... dar seara nu mai zburam.
Vineri totul se schimba brusc, totul se reforma, regrupa, restructura. Oamenii se schimbau.. invatau din nou sa iubeasca, iar eu zambeam impreuna cu Soarele. Serile de vineri mi le petreceam privindu-te, asta imi oferea cea mai mare liniste... mereu ma intrebam oare cine esti...
Sambata incepea mereu tarziu, la 12. Soarele era la fel de adormit ca dupa o noapte de duminica doar ca ii era ingaduit in zilele de sambata sa doarma pana tarziu, iar el profita de asta. Oamenii nu faceau mare lucru sambata, iar eu eram mereu pe tarm visand la un zbor lung deasupra marii.
Duminica imi dadeam seama cel mai bine ca oamenii nu stiu sa-si organizeze programul, mereu foloseau duminica pe post de zi-libera si o transformau intr-o adevarata epava. Soarele se uita la ei dezamagit si in acelasi timp revoltat, se uita apoi la mine si imi spunea cu o voce trista "oamenii nu stiu sa pretuiasca linistea si nici libertatea mea, dar intr-o zi toate astea vor lua sfarsit". Eu zburam duminica cel mai mult, zburam pana la oaza ta de liniste, apoi zburam sa vad ce face marea, zburam iar la tine... as fi putut fi acolo, cu tine mereu, dar imi era teama ca voi fi descoperita. Mi-era frica de iesirea din anonimat.
Totul se repeta mereu si mereu.. aceeasi poveste spusa de mai multe ori, spusa aceluiasi copil si spusa de acelasi batran intelept. Imi placea viata de pasare, imi placea sa zbor desi niciodata nu ieseam din rutina si mi se parea ca viata ma surprinde cu ceva nou in fiecare zi.
Dar totul avea sa se schimbe...
Intr-o dimineata de joi. Cand haosul se nastea in micutul oras mi-am dat seama de un fapt concret pe care il ascunsesem in fiinta mea, departe de mine atata timp... cautam ceva in zadar, cautam ceva din clipa in care m-am nascut si din clipa in care am dat piept cu viata, din clipa in care aripile mi-au fost atinse de adierea calda a vantului... Haosul zilei de joi era acum o parte din mine, pe cand tu... tu stateai la fel de linistit in fata ziarului tau, aveai aceeasi privire calda si rece in acelasi timp, nu stiam daca erai nepasator sau daca iti pasa prea mult, nu stiam daca observi ceva in jurul tau sau daca totul era acoperit de ceata. La ora 15:00 stateam pe o raza de Soare, te priveam cum traiesti, cum esti in mijlocul haosului dar te pastrai atat de departe de el! Imi doream sa ajung la tine, da. Asta cautam din prima clipa in care mi-am deschis sufletul in fata vietii. Cand Soarele a vazut ca nu-mi pot controla lacrimile si-a intins o raza pana la tine, iar eu am alunecat pe ea. Am renuntat atunci la anonimat fara vreun regret si fara sa ma gandesc de doua ori. Am cazut in fata ta si ochii tai nepasatori s-au indreptat spre mine. Aveam aripile frante si istoria zilelor in spate, m-ai luat atunci in mainile tale si am simtit pentru prima data fericirea adevarata. Cate iluzii traisem pana atunci!
Inainte sa inchid ochii zambetul meu a fost urmat de o lacrima de a ta, care acum se prabusise pe trupul meu firav de pasare. Stiam ca moartea nu-i decat un pas spre nemurire. Simteam viata acum frematand in jurul meu, in mine. Simteam bataia inimii din ce in ce mai puternica.
Am deschis ochii... era vineri.
Era vineri si eram om, viata de pasare atunci mi-a parut o poveste luata din cartile copilariei, dar mi-am dat seama de Tot atunci cand Soarele mi-a zambit dintr-un colt al ferestrei si mi-a facut cu ochiul.
Stiam ce aveam de facut... trebuia sa te gasesc!...
